Cum vă imaginaţi vacanţa ideală?

Câteva zile după ce n-a mai fost obligatoriu să purtăm  masca în spaţiile deschise m-am simţit expus, mergeam pe stradă şi aveam senzaţia că-mi lipseşte ceva, că oamenii se uitau la mine într-un fel intruziv. Atunci am realizat emoţional cât de mult ne-au afectat aceşti doi ani de pandemie şi de restricţii, cum s-a cronicizat o stare de anormalitate, în care distanţele dintre oameni au crescut şi mai mult la figurat decât la propriu. Nu am suferit de izolare în prima vară de pandemie, şi, implicit, în prima vacanţă de vară, în care a trebuit să stau mai mult pe acasă. Poate că am avut noroc, nu doar că nu m-am contaminat, dar, în plus, marele eveniment m-a găsit într-o casă cu o grădină frumoasă, de la marginea Timişoarei, într-un cartier cu străzi şi case rânduite, unde pare că timpul a avut întotdeauna răbdare. Poate că eram atât de obosit şi de tracasat de viaţa trepidantă pe care o dusesem în Paris în anii de dinainte, de nesfârşitele drumuri şi navete prin Ile-de-France, de ritmul consultaţiilor şi de consumul afectiv, încât am avut nevoie pur şi simplu să stau, să îngrijesc un măr bătrân, să mă joc cu Ionuca prin curte, să ne stropim cu apă, să mâncăm simplu, să zăbovim cu toţii după masă, privind luminile de la orizont, fără televizor, fără ştiri, fără întâlniri prevăzute sau neprevăzute, fără ca măcar un claxon de bicicletă să spargă liniştea străzii întinse pe sub coroanele de castani şi nuci. O sălbăticie căutată şi întreţinută, care nu-şi vedea capătul, deşi era de la sine înţeles că următoarea staţie a fugii de lume e izolarea, iar următoarea ar putea fi alienarea. Îmi amintesc că Desmond Morris, în The Human Zoo, avansează chiar şi o durată de timp netă pentru viaţa în sălbăticie: 7 ani. (Faţă de cei 2 ani de vacanţă ai lui Jules Verne.) Oamenii născuţi şi crescuţi în civilizaţie, într-o aglomerare urbană, mai mică sau mai mare, vor fi întotdeauna seduşi de ruperea de lume, vor fantasma, proiecta, îşi vor hrăni imaginarul cu tentative de evadare, de întoarcere la natură, la primitiv şi la primordial, într-o lume pe care cu toţii o plăsmuim ca fiind ideală, o dezbărare de constrângeri, mai multă libertate în afara convenţiilor sociale, un sens mai organic al existenţei, un contact mai intim cu celălalt. O grădină de care să îngrijeşti, o fermă, o casă de vacanţă la munte, în vremurile moderne vacanţele ideale devin antreprenoriale. O vacanţă lungă, care să se suprapună perfect peste durata vieţii. O săptămână de duminici. Şi eu am căutat în ultima vreme soluţia optimă, să mă aşez mai deoparte, să am mai mult timp, să fac ceva din preocupările mele ca să mă simt mai împlinit. Faţă de concediu, vacanţa e deja o noţiune ideală. Am rămas cu măsurile copilăriei, vacanţe zdravene, de vară, cu zile lungi şi leneşe, cu mult verde şi natură neîngrădită, drumuri fără destinaţie, explorări şi cărţi. Fără ecrane, fără ştiri, fără reţele de socializare. Îmi displace să merg în destinaţii turistice, să mă înghesui la muzee, să bifez cotele culturale sau de distracţii. Nu-mi găsesc locul pe aeroporturi şi în alte non-lieu-uri care reuşesc să comercializeze orice plecare şi să o facă străină de la bun început. Aş vrea să împing vârsta asta tot mai încolo, să nu mă trezesc într-o zi că o să zic – bine, fie, oricum nu prea am timp, hai să facem aşa. Ştiu că cei care chiar trec la fapte şi se desprind de oraşe şi de cotidian, până la urmă, se întorc, poate mai devreme de 7 ani, poate nu de tot, poate nu cu totul. În a doua vară de pandemie simţeam deja apăsarea, neliniştea, nevoia de contact cu aglomeraţia şi cu toate convenţiile ei. Şi măcar ca să le contrazic. Am reuşit să ne scoatem măştile necesare şi să ne bucurăm că putem respira liniştiţi. Anul acesta mi-aş dori o vacanţă de vară dacă nu ideală, măcar normală. Sau cât mai aproape de normalité. Şi cât mai lungă.

O vacanţă ideală este cea în care îmi fac timp pentru  mine, pentru lectură sau călătorie. În care, uneori, stau, bucurându-mă de vremea bună şi trăiesc acel dolce far niente. Nu depind de o alarmă care, la o anumită oră, trebuie să sune, nici de navetă sau de un program atât de strict. Noica spunea, la un moment dat, în eseurile sale de duminică, faptul că orice vacanţă e binevenită, atât timp cât ştii cum să profiţi de ea, în sensul unei iniţieri spirituale. Acum, dacă ar fi să îmi imaginez vacanţa ideală, mi-aş dori să vizitez Japonia sau una dintre ţările Americii de Sud. Aş face acest lucru, având la mine unul dintre romanele lui Haruki Murakami sau Yasunari Kawabata,Gabriel García Márquezsau Juan Rulfo. Alberto Manguel, în Istoria lecturii, afirmă că lectura este ,,un fel de cartografie practică”. Astfel, şi eu aş încerca, aflându-mă în unul din aceste două spaţii culturale, să recunosc urme, semne, apariţii desprinse din universurile romanelor amintite, ca şi cum nu ar exista nicio graniţă între romanesc şi real. Până la urmă, orice călătorie pe care o realizăm, la modul concret, este o cartografiere a propriilor noastre experienţe sau limite, vise sau incertitudini. Timpul călătoriei poate deveni o oază de linişte care să îţi permită să te asculţi, să te regăseşti pe tine, măcar pentru câteva zile de libertate şi de evadare din jungla furiei şi a zgomotului care ne asaltează de pretutindeni, pe parcursul anului.

De la o vreme, pentru mine vacanţa ideală înseamnă un  timp numai al meu, pe care să-l pot dedica în totalitate scrisului şi cititului. După ani de zile de „furat“ ore pentru scris la proiectele proprii, a venit o vreme când am nevoie de mai mult de atât, şi când sunt dispusă să înlocuiesc călătoriile prin metropole europene, imersiunile prin marile muzee, pe străzile aglomerate din centre istorice, leneveala atât de necesară pe plajele pustii ale unor mări îndepărtate, cu timpul magic al scrisului de literatură. După un an întreg de făcut fişe, citit, scris pe apucate, pe bucăţi, schiţat capitole noi şi şters altele vechi, de împărţire între atâtea lucruri cronofage pe care viaţa de zi cu zi le presupune, vacanţa mi se pare un timp extraordinar, în care în sfârşit pot să mă adun. Niciodată nu scriu mai bine, mai legat, mai cursiv decât atunci când nu mă ocup decât cu asta. În acelaşi timp, nu sunt nici adepta rezidenţelor, mi se par o modalitate constrângătoare, de impunere a unei obligativităţi, inclusiv contractuale, pe de o parte, iar pe de alta, au un caracter prea boem pentru disciplina cu care m-am învăţat de atâţia ani: niciodată nu au existat pentru mine perioade în care să nu mă ocup decât de scrisul meu, m-am deprins, cum ziceam, să îmi organizez timpul pentru a mă împărţi eficient între mai multe. În ultimii ani însă, „ajutată“ şi de pandemie, dar şi ajunsă din urmă de oboseală şi saturaţie, am descoperit libertatea vacanţelor prelungite, a timpului zilei (uneori şi al nopţii) care se întinde nesfârşit în faţa ta, cu promisiunea că în toate acele ore nu-ţi vei aparţine decât ţie. O casă undeva pe linia Subcarpaţilor, o livadă unde în unele seri vin cerbii din pădurea vecină, o masă de lemn, o pisică, un câine, cam aşa arată uneori vacanţa ideală pentru mine. Într-o discuţie mai veche, un critic literar mi-a spus că unele părţi din proza mea (cele care descriu satul C. şi dezastrele naturale care-l traversează) sunt scrise de parcă aş trăi în miezul naturii, nu în mijlocul unui Bucureşti hiperaglomerat. I-am dat dreptate, ele nu sunt altceva decât reflexul unei nevoi constante de recluziune şi de refugiere în mijlocul naturii, cauzate de viaţa sufocantă dintr-un mare oraş. Las aici un scurt fragment din Linia Karman, romanul la care scriu chiar acum, într-o scurtă, dar bine-venită vacanţă: „Arşiţa pârjolise totul, stricase iarba înainte de vreme, iar pământul se desfăcuse în crăpături adânci. Găuri perfect rotunde, al cărui fund nu l-ai fi ajuns dac-ai fi înfipt o creangă în întunericul lor, împânzeau curtea. Din ele ţâşneau la fiecare pas greieri mici şi negri sau cosaşi păioşi, de culoarea ţărânei. Cântecul lor uscat, al pustiei şi verii fără sfârşit, se auzea toată ziua, prin orice colţ al curţii. Spre toamnă, livada urma să se umple de o mulţime de fluturi mari, cu zborul îngreunat, a căror lentoare vorbea despre moartea lor apropiată. Un fel de frumuseţe deznădăjduită intra în toate, disperată să se arate, să zvâcnească la suprafaţă, cu puterea lucrurilor care se îndreaptă spre moarte“.

Nu-mi trebuie imaginaţie pentru vacanţa ideală, fiindcă  n-ar fi nevoie decât de-o insuliţă pe la tropice, lipsită de oameni, animale şi insecte, dar doldora de verdeaţă, pomi fructiferi, legume şi floricele, o cascadă a unui râuleţ potabil, care să curgă din stânca înaltă de 458 de metri şi care să se verse în oceanul ce gâlgâie de rechini-fierăstrău şi rechini-ciocan, de care să mă folosesc cu îndemânare ca să tai şi să bat cele trebuincioase pentru încropirea unei colibe unde să şed, într-un hamac, şi să mă joc pe telefon, să citesc, să dorm, să mai intru pe Facebook ca să văd ce mai e prin lume, să dau like-uri la postările simpatice, să fac poze, dar să mă abţin să le postez, ca să nu mă trezesc peste mine cu niscai prieteni ori cunoscuţi cu chef de chef sau, şi mai horror, de cenaclu literar, să fac baie după baie în apa turcoaz a golfului protejat de un recif de corali şi să înot alături de peşti coloraţi şi comestibili, să-mi fac corespondenţa şi să-mi scriu rubricile, să intru pe internet şi să văd ce cărţi au mai apărut, să mai lucrez la zidurile de apărare ale castelului de nisip început chiar din prima zi, să urc, înainte de apus, spre vârful stâncii, printre pomi şi copaci ca să adun niscai lemne uscate, fructe şi legume proaspete pentru cina la care-mi voi face o omletă din ouă de raţă sălbatică, ananas şi ceapa ciorii, apoi, după masă, să caut, pe plajă, pietricele late şi nu foarte grele, ca să-i dobor lui RussellByarsrecordul mondialla aruncatpiatra peapă şi să ating suprafaţa apei măcar de 52 de ori, să-ntind plasa de peşte, ca să am a doua zi de-un grătar, să mai trag o baie înainte de culcare, să mă clătesc în apa râului, încât să se ducă sarea de pe mine şi să nu-mi strângă pielea, să-mi prepar un fresh din citrice, fiindcă acolo e puţin cald şi am o senzaţie vagă de sete, să mai citesc ceva, poate să şi scriu, dacă-mi dă ghes muza, dar mai ales să nu adorm cu lumina aprinsă, nu care cumva să o zărească din larg vreo ambarcaţiune, iar căpitanului să-i încolţească sub şapcă ideea să vină şi să mă salveze.

M-au fascinat întotdeauna priveliştile, cercul cel mai  larg cu putinţă pe care simţurile îl pot percepe.